Omagiu adus femeii

Universul nu poate exista fără a deține o putere magică. În epicentrul acestei forțe se dezvoltă embrionul vieții cu toate calităţile necesare. Razele emanate de nucleul lumii stăpânesc întreaga omenire, ele dovedesc imperativul apariției unei vieți noi.

Ce poate fi mai enigmatic decât modalitatea ivirii necunoscutului ce denotă evoluția existențialului?

FEMEIA - ființă tandră, gingașă, tolerantă - vine să aducă argumente tuturor misterelor ce pot fi deslușite doar de farmecul ei.

Zile, nopți albe, colocvii, examene, căsătorii reușite (mai puțin reușite), pași grăbiți spre grădiniță sau școală, performanțe înalte la serviciu sau dezamăgiri, afecțiuni și preocupări față de familie - iată etapele de trecere a acestei ființe ce permite omenirii să se afirme.

Grație inteligenței, frumuseții, FEMEIA deține prioritate asupra universului, el devenind supusul ei. Onestitatea, dragostea față de cei din jur, indulgența, graiul dulce și blând definesc FEMEIA și îi accentuiază personalitatea. Avea perfectă dreptate Jean-Jeacques Rousseau atunci când afirma: „Toate popoarele civilizate au respectat femeia”. Recunoștința faţă de această făptură grațioasă este relevată din cele mai vechi timpuri. Ea posedă și astăzi rolul esențial în spectacolul vieții cotidiene. „Adesea femeia e schimbătoare”, susține V. Hugo, dar acest fapt este o necesitate, femeia devine, datorită fineții, iubită, așteptată, auzită și dorită. Ea este cântată, ei îi sunt dedicate versurile cele mai fermecătoare. Cele mai reușite pânze sunt rezervate chipului feminin. FEMEIA reprezintă delicatețea. Farmecul ei, din cele mai vechi timpuri, a fost prezentat, în diverse epoci, în operele marilor scriitori.

Antichitatea descrie femeia carnală. Evul Mediu prezintă imaginea femeii-icoană, sacră. Renașterea aduce în prim-plan femeia platonică, descoperind principiul umanității. Clasicismul ne oferă reprezentarea femeii perfecte ca formă. Preromantismul redă chipul genului frumos, care denotă existența, eternitatea, viitorul. Spre deosebire de perioadele enunțate mai sus, Modernismul și Postmodernismul prezintă imaginea femeii într-o altă ipostază: ea se află în jurul lucrurilor banale, prozaice: bucătărie, familie, servicu, dar să nu uităm și de emanciparea femeii, încorporând spații pentru a demonstra că este femeie puternică, uitând, uneori, de gingășie și blândețe.

Femeia rămâne întotdeauna simbolul misterului:

„Tu pari o statuie turnată nu-n bronz etern,
Ci-ntr-un metal
Ce până astăzi n-are încă,
Nici preț,
Nici nume,
Nici culoare.” (I. Minulescu, „Celei care trece”)

Femeia dispune de secretul candorii, purității, ea este însăși Marele Miracol al lumii întruchipând perfecțiunea umană.